Ia cu paine

  • 23/10/2024

    Mâncare și-altceva

    De ce mâncarea de la piață este o țeapă?

    De ce a cumpăra de la „țărani” este o păcăleală?

    De ce consideri că dacă dai un ban, cumperi ceva frumos? – Daniele.

    De ce a ajuns prazul caz de conspirație?

                Orice am produce măreț cu creierul nostru, la bază suntem tot animale a căror nevoie primară este de a se hrăni. Dar cu ce?

                În ultimii 8 ani mi-am făcut un scop din a căuta alimente cât mai naturale, așa cum se mai pot ele găsi în zilele noastre. Am căutat, am testat, am învățat, am înțeles. Textul ce urmează este o invitație spre a descoperi lucruri despre sănătatea ta, despre ceea ce mănânci și minciunile pe care le înghițim odată cu mâncarea. Este și o călătorie personală, la care m-aș bucura să mi te alături.

                Acum câțiva ani locuiam într-unul dintre marile orașe ale țării, angajat la o multinațioală într-un post călduț de programator. La început nu-mi permiteam decât meniul ieftin și prost al unui lanț de supermarket-uri, dar încet încet am cumpărat mâncare din ce în ce mai scumpă.

                Doar prețul era diferit, toate „restaurantele” își procurau oricum ingredientele de la același supermarket din zonă. Cu gândul că merit să mănânc din ce în ce mai sănătos, am ajuns să cheltui o sumă consistentă pe alimente (nu știam atunci că tot proastă era). Am înlocuit cumpărăturile săptămânale de la hypermarket-ul din capătul orașului cu piața alimentară din cartier, unde vedeam legume și fructe proaspete și de unde ieșeam mândru foc, dar păcălit.

                În bula de la birou discutam despre cât de bine o duce nea’ Caisă de la Coțușca crescând găini și rațe și nu dă cu sapa (aka bate tastele) să-i facă și mai bogați pe bogații lumii. De cât de liniștită este viața la țară, și câte și mai câte zeci de ore adunate peste program promițându-ne că ne înaintăm demisiile și renunțăm la stilul de viață pe care îl aveam atunci.

                În cele din urmă eu chiar mi-am dat demisia, dar fără să fi avut în plan să mă mut la țară prea curând. Dar cum rar îți ies lucrurile în viață așa cum le planifici, ci mai degrabă ți se întâmplă, am ajuns mutat la sat, cu grădină, cu animale, cu tot ce am visat și mai ales ce nu am visat că voi avea vreodată: porci, oi, capre, vaci, găini, rațe, gâște, curci, you name it!

                Am crescut de toate, am renunțat la unele, am rămas cu altele. Pe lângă satisfacția de a-ți produce singur hrana (nimic nu se compară cu brânza obținută de la laptele pe care îl ai de la văcuța ta sau ouăle proaspete de la păsările tale), am învățat și dedesubturile acestui meșteșug de a „făuri hrana” – spusele unui mare berbec politic.

                Deși introducerea acestui articol nu reușește să exprime, vreau să împărtășes despre modul în care ne păcălim și în același timp suntem păcăliți atunci când cumpărăm alimente.

    Sunt 4 metode de a-ți procura hrana:

    1. Cumperi de la super-market

    2. Cumperi de la piață

    3. Cumperi de la țărani de acasă

    4. Îți produci singur hrana

                Am învățat trecând prin toate etapele că abia ultima variantă dintre cele 4 este cea care mai poate prezenta încredere în zilele noastre, cu o condiție: să o faci cum trebuie!

    Să le luăm pe rând:

    1. Cumperi de la super-market

                Nu ar fi multe de spus aici, este cunoscut faptul că pe tot globul sunt doar câțiva producători de alimente (la scară largă) care dețin aproape toate brand-urile de „mâncare”. Supermarket-ul este casa lor, însă are și două avantaje acest tip de magazin:

    • Prețuri bune: poți găsi produse accesibile pentru orice buget.
    • Control parțial al calității: produsele sunt cât de cât verificate din punct de vedere al trasabilității și al dozajului de pesticide/ insecticide/ „cancericide”.

             Șansele de a te îmbolnăvi grav pe termen scurt sau mediu după ce consumi alimente din supermarket sunt destul de mici, iar acest atribut trebuie să i-l oferim Cezarului.

    2. Cumperi de la piață

                Poate tinzi să crezi că alimentele din piață sunt mai „naturale”, sunt mai adevărate sau cum îmi place să spun – sunt mai „sincere”. Nu, nu. Din păcate nu. De ce?

                Piețele in zilele noastre nu mai au la baza conceptul de altă-dată: oameni veniți de prin împrejurimile orașului care vând produsele lor pe care le au în surplus. În general regăsim în piețe comercianți (intermediari) care vând o marfă proastă, produsă prost, vândută…

                Unii dintre ei sunt mai subtili și își pun ca vânzatori o bătrânică sau un bătrânel pentru a te înduioșa și a-ți oferi încrederea că tu cumperi de la „țărani”. Șansele ca ceea ce cumperi să fie produs în solarii în care îngrășămintele și pesticidele au fost mai utilizate decât apa sunt foarte mari.

                Legumele și fructele din piață nu sunt controlate sau controlabile de către autorități, producătorii fac ce vor, intermediarii ce se pricep, iar clientul face ce poate: cumpără orice, doar să pună ceva pe masă.

                Tot în piețe regăsim o altă categorie de comercianți, și mai talentați: bătrânici care au puțină marfă pe tarabă și ai tinde să crezi că este produsă de ele. Dacă mergi suficient de des încât să le memorezi fețele, ai ocazia să le zărești în supermarket la raftul cu fructe/ legume cumpărând produsele aflate la promoție, pe care le vând apoi pe tarabă la prețul pieței (evident, mai mare). Tu ești mulțumit, ieși cu sacoșele doldora din piață. Mulțumit, dar păcălit.

                Este aproape o regulă, am vazut-o în toate piețele în care am călcat: marfă scumpă (pentru ce oferă) de proveniență îndoielnică și oameni care te mint. Cum recunoști intermediarii mă întrebi? Nu? Ar trebui să întrebi. Au orice: de la varză la castraveți, la ceapă, la ardei, de toate. Se termină un sac, apare altul, la ei nu este problemă de stoc, chiar dacă nu este sezonul acelui fruct sau acelei legume. Ei au, pe principiul: mult și prost, dar scump.

                Sfaturi practice:

    • Caută tarabele mai goale, cu produse care nu strălucesc a chimicale.
    • Evită vânzătorii care au orice, indiferent de sezon.

                Știu că e rarisim să mai găsim așa ceva, dar sigur nu este imposibil.

                Orice vânzător va căuta să scape mai întâi de marfa care are cel mai mare risc de alterare. De exemplu vrei să cumperi lapte, fii sigur că cel mai vechi lapte pe care îl are comerciantul o să îl dea mai întâi. Sau ouă, doar nu o să vândă prima dată ce are mai proaspăt, ca apoi să riște să meargă cu marfa ceva mai veche (chiar dacă nu alterată) înapoi acasă pentru a încerca să o vândă peste alte câteva zile. Nu ar fi rentabil economic. Chiar dacă găsești „piețarul” ideal, care are produse de calitate, tot rămâne această barieră în calea mâncării proaspete, hrănitoare.

    3. Cumperi de la țărani de acasă

                Un pas mai aproape de alimentele organice este să cumpărăm de la țăran de acasă. Nimic mai odios decât să circuli cu mașina pe rute care unesc destinații turistice ale țării și să te ferești de șoferi care se aruncă pe stânga și pe dreapta într-un mod în care i-ar face invidioși pe piloții japonezi din a doua conflagrație mondială. Oamenii opresc buluc la tarabele improvizate din fața caselor altor oameni pentru a cumpară „de la om de acasă”.

                Personal am observat o regulă a producției alimentare: dacă este pentru vânzare, marfa trebuie să fie în cantități cât mai mari, cât mai ieftină și vândută cât de scump se poate. Principiile economiei de piață nu au trecut pe langă țăranul român, ba chiar s-au aciuat în bătătura lui. Renumitul usturoi de Copălău, cartofii de la Suceava, varza de Buzău, vinul în general, țuica, porcul, găina, mielul, piatra seacă – este aproape imposibil ca vreunul din aceste produse să fie „sincere”.

                Voi deschide o mare acoladă pentru a explica acest „sincer”. Spuneam că îngrijesc și produc de toate: animale, fructe, legume, vin, țuică. Sunt crescut la țară, însă de acasă am deprins doar pasiunea pentru animale și a fost suficient pentru a începe o micro-fermă pentru plăcerea (și sănătatea) mea.

                Am început cu ce mi-a fost familiar: găinile – am făcut rost de ouă de la găini crescute libere la o stână, am cumpărat un incubator și m-am apucat de treabă.        Partea importantă pentru mine a fost că găinile respective nu au fost crescute intensiv (furaje concentrate), ci au fost eclozate din ouă clocite de cloșcă din generație în generație, adică nu au avut contact cu modul în care țăranii își îngrijesc acum animalele.

                Fiind în acest mediu de țară, în care fiecare are pe lângă casă un cățel, un purcel, ba o vacă, ba un miel, am intrat la unii și alții în gospodării și am schimbat impresii și experiențe privind mâncarea sănătoasă. Nu înțeleg în ce condiții s-a produs această îndoctrinare, însă am întâlnit extrem de puțini țărani care nu folosesc furaje concentrate în creșterea animalelor sau insecticide/ vermicide/ fungicide/ îngrășăminte în exces pentru pomi și grădină.

                Ai să-i vezi pe aproape toți care cântă fals aceeași melodie: eu nu cumpăr carne de la supermarket-ul cutare, mie nu-mi trebuie carnea lor injectată, eu mănânc natural, bio, de la mine din curte. Dacă le mai ții și isonul, imediat încep aprecierile vis-a-vis de Uniunea Europeană, cum au stricat ei mâncarea, ne vând gunoi, carne congelată de acum 50 de ani, fructe si legume injectate și colorate, ok, ok…

                Poți să le dai dreptate într-o anumită proporție, și chiar ar fi bine să o faci, altfel „te-au spălat ăștia de la corporație pe creier”. Îmi stă în gât apoi să nu-i întreb: tu de ce dai furaje concentrate la animale, de ce toată vara ești în grădină cu vermorelul (ăla cu care se stropesc plantele). Vine prima tentativă de explicație pe care am înghițit-o de multe ori: „Eee, dar cum adică? Păi cum să nu le dai un pic de concentrat? Primele două săptămâni, până îi pui un pic pe picioare!”. Am auzit replica asta de atâtea ori, că mi se face greață când o scriu. Măcar de-ar fi făcut așa cum predică. „Două săptămâni/ luni, apoi le scazi treptat doza până ajungi să nu le mai dai deloc”.

                Sfatul ăsta l-am primit de zeci și zeci de ori. Bineînțeles că niciodată nu l-am urmat. Am ajuns după încă un timp să aflu tot de la unii dintre ei (s-au dat de gol într-un fel) că defapt „trebuie să le dai (furaje concentrate) mai mult timp, ca să crescă mare, să ai carne pe el (despre orice el ar fi vorba)”. Am rămas șocat ca la alegeri când am realizat că nici în curțile lor țăranii nu își mai produc hrana pentru ei și familiile lor într-un mod cât mai „sincer”.

    Primo: Țăranul modern și creșterea animalelor

                Exemple am zeci – chiar dacă vorbim despre păsări, purcei, miei, iepuri, și altele care îmi scapă acum, țăranul din zilele noastre are în ADN informația că fără furaje concentrate nu poți crește animale.

                Dacă s-ar utiliza corect și s-ar respecta dozajele ar fi un lucru, însă țăranul le folosește intensiv, după ureche, iar apoi se bate cu pumnii în piept că el mănâncă sănătos și vinde produse naturale, așa cum erau cândva, „nuuu prostii din supermarket, domnu’ ”. „E crescut de mine, cu mâncare ca lumea, fără prostii.

                O fi așa, dar compar cu ce am eu în curte: găinile lor cresc în 5-6 luni cât cresc ale mele într-un an sau poate mai bine de un an. La fel la porci, la fel la iepuri, la fel la toate.

                Exemplu concret: la păsări, conform ourworldindata.org (ONG care colaborează cu cercetători de la Universitatea Oxford), greutatea medie a păsărilor măsurată la 56 de zile de viață a crescut de 4 ori comparativ cu anul 1957.

                Cu alte cuvinte, în medie, un pui oarecare în a 56-a zi de viață avea 905 grame în anul 1957. În anul 1978 media deja crescuse la 1808 grame (dublu). În anul 2005, aceeași specie de pui, în a 56-a zi de viață avea 4202 grame. În nici două luni un pui poate ajunge la peste 4 kilograme. Raportul se regăsește aici: https://ourworldindata.org/adopting-slower-growing-breeds-of-chicken-would-reduce-animal-suffering-significantly

                Evident că asta nu se întâmplă în curțile țăranilor noștri, nu ajunge găina la 4 kilograme în două luni. Dar mentalitatea este exact asta: greutate cât mai mare într-un timp cât mai scurt.

                Intrați de curiozitate pe grupurile de crescători de animale, să vedeți poze și mândrie, grame și calendare. Primăvara este campionat de cântărit puii, acuzații, contradicții, gramul nu e gram, se împarte dreptatea și se umplu frigiderele cu carne (bio, ești nebun?).

    Secondo: Țăranul modern în pomicultură

                Pomii sunt stropiți din toamnă până iar în toamnă cu tot felul de substanțe cumpărate după ureche: chiar dacă cel de la fitofarmacie (într-un caz bun, de șansă și noroc) îi recomandă poate chiar ceea ce trebuie, în dozajul care trebuie, țăranul nostru știe mai bine. Fiindcă ori a lucrat el, ori au lucrat părinții lui pe vremea răposatului la „pomicola” și știe că trebuie să îmbăieze pomii și fructele tot anul în soluții care mai de care.

                În funcție de cultură (și incultură) poți face 6, 12 sau 8 pe orizontală stropiri pe an. Mai ai atacuri extra de insecte sau fungi? Bagă, tată, doar vrei să ai ce vinde la vară, ce pui pe tarabă în fața porții? „Naturale, de la mine din grădină, nu aduse din Spania sau America de Sud”.

                Vin cu mesaje de genul: „cumpără de la producători locali”, „susține producția românească”, „produse ca altă dată” – în mare parte o vrăjeală scumpă pe care o plătim cu bani, dar mai ales cu sănătatea noastră. Lor chiar li se pare în regulă modul în care produc alimentele, de aceea și vorbesc cu atâta convingere că la ei totul e natural, de țară.

                Pentru că excepțiile întăresc regulile: am dat și de un exemplar care a recunoscut că el nu consumă mere din livada sa – dar le vinde cu mare succes.

    Terzo: Țăranul modern în grădină

                Îngrășămintele sunt aruncate în neștire în grădini (preferabil când vecinii nu fac și ei treabă tot în grădină), iar insecticidele se aruncă pentru cel mai mic atac de gânganie. De exemplu, la cartof: nu mai stă țăranul să adune cu o matură mică gândacii de Colorado și să distrugă manual ouăle lor de pe frunze (așa cum făceam acasă la părinți, așa cum bunicii, vecinii noștri făceau). Prășit manual? Smuls buruienile cu mâna? Unii într-adevăr mai pun mâna pe sapă, dar sunt destui care apelează la ierbicide.

                Atât de comună este practica asta, încât nici nu se deranjează să se informeze cum se aplică substanțele. Ei doar „știu” că așa se face, că atâta se pune, și sunt foarte dezamăgiți că nu mai e ce-a fost odată, că nu se mai face în grădină nimic, că vremea asta dată peste cap te încurcă – parțial adevărat, dar uită că au folosit insecticide și ierbicide în perioada de înflorire a plantelor, că în felul acesta au ars florile, au alungat sau omorât albinele care ar fi trebuit să polenizeze.

                Conceptul de grădină nu se încadrează în activitatea celor care fac producție intensivă cu scopul vânzării ei, ci solariile sunt mai degrabă preferate. Ei oricum caută mereu să forțeze lucrurile, iar într-o anumită măsură este de înțeles. Vor să iasă în piață printre primii cu marfa respectivă – ca de exemplu la roșii, la cireșe, castraveți, etc. – primii care vând se bucură de prețul cel mai bun, iar după ce toată lumea are marfa respectivă, prețul scade. Vor să aibă stoc de produse pe o perioadă cât mai mare – adică trebuie să producă cât mai mult, pe o perioadă de timp cât mai mare.

                Țăranii care măcar pentru consumul propriu au grijă de ceea ce consumă sunt o raritate, o specie aproape dispărută, niște sateliți pe o orbită marginală care oricum nu prea vând din marfa lor. Marea majoritate doar are impresia și propagă vehement că produce și consumă „natural”, „curat”, fără nimic”.

    În fine: Țăranul modern și producția alcoolului

                Am ajuns să descos și în acest domeniu o realitate pe care parcă n-aș fi vrut să o știu. Pe lângă stropirile excesive de care am discutat, în livezi, în vii, cel puțin când vine vorba de țuică lucrurile stau fix așa: zahăr. Zahăr. „N-ai pus zahăr? N-o să-ți iasă nimic, arzi lemnele degeaba. Bagă zahăr. Îl faci pentru tine? Ei, păi atunci… dar măcar un 5 kg zahăr la 200 de borhot”. Schemele de a face și preface sunt ca înjurăturile într-o limbă străină: le afli prima dată. În cazul vinului povestea poate conține urme de apă, pastile sau prafuri, pe lângă zahăr, evident.

                Probabil inspirat fiind de pilda din biblie, țăranul român are el matematica lui, unde tabla înmulțirii este prima lecție, obligatorie. Am pățit să leșin la propriu după o jumătate de pahar de vin „făcut la Cotnari, de un om care lucrează la cramă și are via lui acasă, face după metoda de la combinat”, care culmea, mi-a fost și recomandat. Mă întreb dacă vinul respectiv era băut și de vânzător, cu familia de sărbători eventual. Ajung musafirii fresh, iar în 10 minute le stingi becul și-i pupi pe frunte.

    1. Îți produci singur hrana

                Toate celelalte variante fiind testate, am ajuns să îmi produc ceea ce consum. Este o reală satisfacție, împachetată în stresul de a face lucrurile cât de cât la timp, totul printre alte treburi, ca doar nu poți fi (cel puțin eu) țăran full-time. Să ne înțelegem, cerealele cu care hrănesc animalele (încă) provin din câmp, tot terfelite cu substanțe, dar cel puțin nu contribui și eu cu alte prostii în alimentația animalelor mele. Cât despre livadă și grădină, aici chiar e totul „sincer”.

                Să merg la supermarket din când în când doar pentru produse de îngrijire personală și eventual pofte de moment, este pentru mine o victorie. Nu cumpăr carne, nu cumpăr fructe, nu cumpăr legume. Consumul este asigurat de ceea ce avem în sezon și ceea ce putem pune la păstrare pentru iarnă.

                Alimentele cumpărate în altă perioadă decât cea în care ele se coc în arealul nostru geografic sunt categoric „false”. Sunt atâtea istorisiri a celor ce au lucrat în afara țării în agricultură  despre cum seara injectau roșiile verzi, iar a doua zi le culegeau „coapte”. Sau fermieri care vând legume/ fructe cu certificare ecologică (bio), însă în realitate doar o mică parte din producția lor era într-adevăr ecologică (pe care o și trimit la testări). Este o practică des întâlnită, atât la noi, cât și la alții mai cu pretenții din afara granițelor noastre.

                Am auzit, dar mai ales am văzut, atâtea cazuri încât cel mai simplu pentru mine este să fiu din start sceptic (da, nu e cea mai „zen” abordare) atunci când vine vorba de alimente produse în scopul comercializării. Nu de alta, dar chiar m-am săturat să fiu păcălit în marea majoritate a situațiilor.

                Da, este greu! Te simți pierdut, copleșit, epuizat, chiar ai vrea uneori să petreci altfel timpul, să vezi un film, să te odihnești… dar trebuie să uzi grădina, să faci provizii de apă, să îngrijești animalele, probleme, veterinari, fătări, oboseală, dezamăgiri. Bonus: cel mai probabil cei apropiați te vor sfătui (chiar pentru că țin la tine) să lași joaca asta, că nu e de tine.

                Dar dacă tot ai avut răbdare să citești până aici și te interesează ce bagi în gură (vezi și ce scoți pe ea la secțiunea comentarii), reține ideea principală: nu te încrede în oricine îți vinde mâncare: este unul dintre cele mai mincinoase domenii.

                Poate e confortabil să te lași copleșit de gândul că oricum totul e fake, că oricum mai bei o bere sau poate fumezi și ce mai contează niște plastic ambalat în plastic. Contează! Unii spun că poate mai mult decât alte vicii.


  • 14/10/2024

    Despre oameni cu bani și fără

                În urmă cu o săptămână publicația Recorder a publicat o investigație cu privire la „țepele” pe care dezvoltatorul imobiliar Nordis le-a dat clienților săi.

                Între timp au apărut diverse și diverse opinii despre situația dată. Iată încă una, pornită din frustrarea că unele persoane din domeniul investițiilor imobiliare încă nu au înțeles fenomenul Nordis și de ce abordarea acestui dezvoltator nu este diabolică.

     

    (Dacă nu ai văzut reportajul — link)

     

                Până la final vei afla și cum să nu ajungi în ipostaza clienților rămași cu buza umflată din cauza… din cauza cui până la urmă? Statul român, dezvoltatorul imobiliar, capitalismul feroce sau…?

     

    1. Investițiile

                Românul se pricepe la orice, mai ales la fotbal și imobiliare. Despre fotbal nu pot emite păreri, dar îmi este clar că la imobiliare nu suntem chiar zmei. Iar ăsta nu e un lucru chiar rău, înseamnă ca avem oportunități de învățare; pe banii noștri, mon cher.

                În reportajul Recorder unii clienți se plâng că au pierdut economiile de o viață, că și-au luat țeapă cu Nordisul ăsta, că le-a distrus viața, etc. Nu e greu de înțeles că atunci când intri all-in ca la poker și nu ai o mână bună pierzi și încrederea în tine, nu doar banii.              Haideți să conștientizăm că am blufat. Principiile investiționale nu sunt altceva decât un set de reguli după care fiecare dintre noi se ghidează pentru a-și urmări scopul financiar. Iată câteva exemple care te ajută să eviți „țepele”:

    • Nu investi fără să ai fonduri de rezervă și fonduri de urgență – cu alte cuvinte, nu arunca toți banii pe care îi ai în instrumente investiționale, fie că e vorba de bursa de valori, imobiliare, etc.
    • Dacă cineva îți garantează că vei obține randamente de X%… fugi. Simplu, fugi. Nimeni nu poate garanta nimic în investiții, nici că SUA va mai fi SUA mâine dimineață și își va putea achita toate datoriile/ obligațiunile pe care le-a emis.
    • Am auzit de atâtea ori această vorbă că nici nu știu dacă merită să o mai scriu: nu pune toate ouăle într-un singur coș. Nu intra all-in pe o singură investiție, mai ales dacă experiența ta în domeniu este marginală cu 0.

     

                Până acum avem 3 reguli simple care te ajută să eviți cele mai dubioase investiții, fiindcă ele nu sunt țepe, sunt tot investiții – cu riscuri foarte mari și șanse de reușită foarte mici. Îmi pare rău pentru tine dacă ești în nefericita situație de a fi intrat cu toate economiile tale într-un scenariu de acest fel, este ca o capcană în care ai căzut. Cu toții suntem expuși la acest risc, însă până la urmă e și asta o cale de a învăța, fiindcă în definitiv (spoiler alert) ajungem la educație și la nevoia de a ne educa.

     

                Concluzia 1: investițiile NU SUNT pentru toată lumea. „Ghinion”.

     

    1. Statul român și prietenii săi

                Să te aștepți ca statul să te apere de combinațiile dubioase aflate în piață nu este o așteptare exagerată, însă… însă! Exact, ai pornit serviciile de localizare și ți-ai văzut adresa. România este ea însăși o combinație dubioasă, cum să aștepți să te apere statul român de statul român?

                Cu un aparat bugetar (funcționărași) alcătuit precum o bilă de hârtie mototolită lipită cu gumă mestecată deficitar, tu ai apucături de… democrație? Aspirații sunt, potențial este, talent există. Dar și Moș Crăciun există.

                Ah, Nordis. În perspectiva mea, un stat trebuie să își apere cetățenii. De invadatori, de corupție, de abuzuri, însă și mai important este să îți ofere educație. Suntem țara în care există cei mai mulți proprietari de imobile din Europa.

                Legislația în domeniul pieței imobiliare este la același nivel ca în alte domenii: subsol. Dar atât cât este, este. În reportajul Recorder s-a dat ca exemplu legislația franceză unde:

    1. Avansul pe care îl poate plăti un cumpărător pentru un proiect imobiliar aflat în stadiu de proiect este de 5%.
    2. Banii ajung într-un cont special din care se pot face plăți doar pentru proiectul imobiliar respectiv, nu direct în contul bancar al dezvoltatorului din care își poate cumpăra Rolls Royce „pe firmă”.
    3. Dezvoltatorul este obligat să încheie o poliță de asigurare astfel încât în cazul în care firma sa ajunge în insolvență, clienții să poată fi despăgubiți de către asigurator.

     

    Să le luăm pe rând, o viață avem:

    1. Tu, stat democratic desfășurat într-un liber capitalism deja genetic îmi impui mie cetățean european că nu am dreptul să investesc 5.1% într-un proiect imobiliar pe care eu îl consider valoros, mai ales dacă dezvoltatorul îmi acordă un discount sau o facilitate în plus pentru încrederea = banii pe care îi ofer?

                Bine, bine, dar unde începe protecția cetățeanului și unde se termină libertatea lui? Atunci când cumpăr un bilet la teatru, plătesc suma integrală. Este posibil ca spectacolul să nu mai aibă loc și să îmi iau „țeapă” (știu, caz extrem). Se reprogramează, se resetează, etc. De ce nu vine statul român să impună ca pentru biletele la spectacole să se achite doar 1 leu avans într-un cont special, pentru a evita neplăcerile, zic? Este absurd.

                Până la urmă fiecare avem libertatea de a face ce ne dorim cu banii noștri, atât timp cât nu este ilegal/ imoral. Să ofer 50% sau 100% avans pentru un anumit bun, spune ceva despre mine, este o alegere personală pe care o fac sau mai degrabă ar trebui să o fac în cunoștință de cauză. Poate chiar vreau un discount de X% pentru un avans mai mare, e o strategie de investiție. La un anumit lanț de magazine primești preț mai bun la o unitate de produs dacă achiziționezi 3/6/12 produse similare. Ar trebui ca statul român să ne spună că nu e ok să investim într-o duzină de ouă, ca e mai sigur să luăm 5% din ouă, să nu ne luăm „țeapă”. Exagerez, dar… ai prins ideea. Tu alegi!

     

    1. Banii ajung într-un cont special și dezvoltatorul îi poate cheltui doar pentru proiectul imobiliar respectiv. România, da? Dezvoltatorul are/ apelează la altă firmă și face plăți cu titlu de servicii amenajare interioare, servicii curățenie șantier și câte și mai câte plăți fictive pentru a sifona banii, nu vreau să dau idei. Au plecat banii? Au plecat. Au revoir, mon cher.

     

    1. Clienții să poată fi despăgubiți de către o firmă de asigurare este o idee foarte bună. Aș avea câteva (zeci) de comentarii la adresa pieței de asigurări din România, dar asta e alta poveste.

                Chiar cred că ar fi o măsură bună deoarece s-ar evita astfel o situație dureroasă: să zicem că dezvoltatorul este de bună credință, face tot ce îi stă lui în putință în calitate de ființă bipedă să ducă la capăt proiectul imobiliar, dar… moare cheful/ proiectul/ cățelul.

                În fine, nu se duce la bun sfârșit proiectul. Conturile bancare sunt mai goale decât prima pagină a unui autor la debut, dar instanța hotărăște ca toate părțile implicate să fie despăgubite. Situație în care se ia un 0 și se împarte la X. Pentru fiecare X, suma primită va fi… 0 lei/ euro/ usd. Practic, partea de sud a Africii. Ce poți face, îi dai în cap dezvoltatorului? El a avut intenții bune, a încercat, a vrut, e și ei oameni. Nu s-a putut. Atunci vine asiguratorul și spune: am mâncat bani de mi-e rău, vi-i dau înapoi să vă despăgubesc. Nu, nici chiar. Probabil faci 10 sute de formulare și vei recupera o parte din pierdere sau chiar toată suma. Elegant, de bun simț măsura aceasta.

     

                La capitolul statul român ar fi de menționat următorul lucru, de reținut pentru noi cei ce încă ne încumetăm să cumpărăm în stadiu de proiect: în momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare părțile ajung să stabilească un termen la care contractul de vânzare-cumpărare să fie încheiat în forma sa autentică. Sună a bla-bla, dar în această frază se ascunde toată confuzia legată de subiectul Nordis.

                Conform Recorder, legea spune că după termenul stabilit de comun acord, clientul are la dispoziție 6 luni pentru a-l acționa pe dezvoltator în instanță și a-i cere să încheie contractul de V-C în forma sa autentică.

                Paranteză: în contractele sale Nordis a scurtat acest termen la 60 de zile, printr-o clauză acceptată de clienții săi. Dacă în acest termen de 6 luni (standard, conform legii) sau X timp (specificat în contract), dar nu mai mult de 6 luni clientul nu îl cheamă în instanță pe dezvoltator… ghici! Conform legii promisiunea dezvoltatorului de vânzare către respectivul client și invers, promisiunea de cumpărare de către respectivul client se sting ca becurile pe strada mea când sunt rafale de vânt. Nimeni nu are obligație față de nimeni, nimeni nu are pretenție de la nimeni (pa avans). De ce nu face statul o campanie de informare în acest sens?

                Personal am întrebat notari și avocați să ma lămurească cu privire la promisiunile de vânzare-cumpărare sau antecontracte, însă până la investigația Recorder nu am știut că legea îți dă dreptul ca timp de 6 luni să dai în judecată dezvoltatorul. De menționat faptul că în acest interval de timp, cel mai probabil firma acestuia încă are în patrimoniu terenul pe care construiește și imobilul încă nefinalizat, astfel încât în cazul trist al unei insolvențe, măcar ar putea (teoretic) vinde terenul.

     

    III. Capitalismul feroce și lăcomia precoce

     

                În investigația Recorder cu privire la cazul Nordis se precizează că dezvoltatorul a vândut de mai multe ori același imobil. Având în vedere cadrul legal favorabil pe care echipa Nordis a știut să îl folosească în beneficiul său, concluzionez că ceea ce ei au făcut este conform legii. Poate fi o concluzie pripită, bazată pe concluziile din reportaj, însă îmi asum riscul. Promisiunea de vânzare-cumpărare fiind expirată, Nordis putea vinde oricui apartamentele, indiferent de avansul încasat. LE-GAL. Da, legea în România îți permite asta. Este în regula? Este moral? Să vedem:

                Oameni de afaceri, cu conexiuni în „elita” statului român fac o afacere în care ei stabilesc regulile jocului. Ar fi și culmea să nu stabilească ei regulile (clauzele antecontractului), de la ei pornește inițiativa. Ei „oferă” posibilitatea achitării unui avans de 95% în schimbul unui discount de 15% din prețul total de vânzare. Ei, acei ei, cunosc faptul că o bună parte din cumpărători vor fi dispuși să investească toată, sau aproape toată încrederea (cash, baby) contra acestui discount. NB: deja cumperi in stadiu de proiect, deja cumperi la preț redus.

                Ingineria socială și meritul echipei îl văd în următorul act: se ajunge la termenul de livrare stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare, clienții sună disperați și probabil exasperați: din relatările clienților nimeni nu mai răspundea la telefon. În această ipostază clientul are două trăiri incompatibile:

    1. Își amintește că a semnat un antecontract și vede că are termen de 60 de zile să îl cheme pe dezvoltator în instanță pentru a-i cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. În această situație își ia adio de la imobil și speră că instanța îi va da dreptate și dezvoltatorul îi va returna avansul.
    2. Își dă seama că din momentul semnării antecontractului (probabil 1-2-3 ani în urmă) și până la zi valoarea imobilului s-a apreciat semnificativ pozitiv. De asemenea, vede pe grupul de (probabil) Whatsapp că mai sunt si (mulți) alții cărora nu li s-au livrat imobilele.

                Să alegi una din aceste situații este atât de simplu, încât am putea sări cu toții peste analiză. Dezvoltatorul a știut mereu ce o să alegi. Faptul că și alții sunt în aceeași situație cu tine, am văzut-o și în propria experiență, te face să fii inapt, incapabil, pasiv si pozitiv-resemnat. Doar nu o să își ia țeapa atâția și atâția oameni. Și chiar de-ar fi așa, măcar nu ești singurul. Cam așa se rezumă calculul simplu al multora.

                Mai sunt cei care nu se lasă ghidați de turmă și se pun în balanță posibilitatea de a acționa în instanță dezvoltatorul. Cântăresc dacă merită efortul, dacă au șanse de câștig sau nu, însă cel mai probabil sunt doborâți de ratarea unei posibile oportunități de neratat: aprecierea valorică a imobilului față de momentul semnării promisiunii de vânzare-cumpărare. Lăcomia. Cum să pierd o apreciere de 20-30-50% și să intru într-un proces din care cine știe dacă îmi mai recuperez banii? Cum să ratez așa o oportunitate, până la urmă construcțiile mai întârzie, blocaje, vreme nefavorabilă, sunt atâția alții în situația mea. Trece termenul în care îi poți da în judecată, antecontractul expiră, iar dezvoltatorul poate vinde în sfârșit imobilele după bunul plac.  Chiar dacă el știa cum o să reacționezi, până la urma cine-i de vină? Șiretenia lui sau lăcomia și imprudența ta? E un joc pervers din care nu iese nimeni adevăratul câștigător. Poate doar cei ce reușesc să învețe din aceste experiențe cum să le evite.

     

    Bonus: IV. Educația

                Cel mai eficient mod prin care clienții se pot apăra este prin educație. Să cunoști măcar la nivel elementar principiile investiționale și să te ții de ele. Să acceptăm că nu cunoaștem și să vrem să aflăm despre lucruri atunci când suntem puși în situația de a interacționa cu ele. Mulți spunem „da, da” fără să fi înțeles nimic, din frica de a nu fi luați de fraieri că nu știm. Apoi chiar suntem luați de fraieri, dar ne costă.

                Până la urmă, cele mai bune lecții sunt cele plătite, așa că atât timp cât încă avem energie pentru a continua trebuie să luăm lucrurile ca atare și să nu renunțăm. „Țepe” vor mai fi, doar e important să conștientizăm că noi ni le dăm, nu alții.